M-am intalnit cu Prietenia in repetate randuri. A luat diferite forme: am schimbat jucarii si am considerat ca suntem cele mai bune prietene, am lasat-o sau l-am lasat sa copieze tema la matematica, pecetluind astfel ( in mintea mea de atunci ) o prietenie pe viata.
Am pierdut-o sau am renuntat la Ea apoi cand motive care au tinut de mine sau de ceilalti au intervenit decisiv.
Dupa ani de incercari, am ramas cu un manunchi de personaje care si-au probat anduranta in situatii diverse si carora le-am intins funii de bune intentii la nevoie. Sunt cateva. Dar pentru care as strabate lumea in lung si-n lat.
Un loc special si o poveste aparte o au insa acei prieteni, in cazul de fata acele prietene pe care daca le vad o data pe an. Si lucrurile stau cam asa: ne vedem sau nu cu anii, poate chiar nu vorbim cu lunile, insa recuperam de unde am ramas ca si cand ne-am despartit de cateva ore, dupa un pranz relaxant.
Faptul ca sunt “aruncate” de viata peste mari si tari pare un amanunt complet lipsit de importanta, care tine doar de coordonate geografice si nu sufletesti. Pentru ca ne impartasim de ceva ani cu perseverenta realizarile, esecurile, bucuriile, tristetile, frustrarile sau ne “impaunam” cu ultimele achizitii. Avem dreptul castigat de a ne dojeni reciproc, de a ne critica ultima culoare de par sau ultima rochie cumparata si asta pentru ca tonul este acelasi de an, unul nesuspect de ironie sau ganduri ascunse. O data ne hlizim in taina ca la 14 ani, alta data ne varsam naduful, indiferent ca am inceput si terminat scoli, ca am devenit sotii sau mame.
Independent de ce ne aduce ziua sau clipa, de cat de asemanatoare sau de diferite suntem, Prietenia noastra ne tine de mana, ne sterge lacrimile, desface sticle de sampanie, face piruete de bucurie, ne sta alaturi si se arata in toata splendoarea si copiilor nostri, facandu-i sa ravneasca sa o primeasca la randul lor.
Noi le vom povesti despre Ea, iar ei o vor descoperi ca si noi, pas cu pas, gand cu gand.
