Se filmeaza si ni se arata din ce in ce mai des filmari cu incaierari de copii intr-o incercare teribila de a seta raporturi de asa-zise forte. Ca adolescenta e o perioada tulbure, se stie, vorba “folclorului”. Ultima la “cald”: pustoaica umilita de injurii, paruieli, ingenunchiata pentru a saruta maini si stropita generos cu apa de un mare “barbat”in devenire, care in loc sa o smulga din cosmar, ii prelungeste agonia. Te uiti inghetat ca parinte si te intorci in timpul tau de copil de liceu sau gimnaziu, cand nu zic ca nu se mai transau lucrurile cu agresivitate, dar se scriau altfel faptele.
Ca mama de fete, dintre care una in pragul pubertatii, am inceput demult sa imi pun problema: ce le invat, cat le invat, ce e prea mult, ce e prea putin, or intelege fetele mele cum sta treaba, sa le cizelez mai degraba spre delicatete, feminitate si rafinament sau sa le slefuiesc caracterul astfel incat sa rupa norii si sa fluture sabia dreptatii? Cu atat mai mult cu cat au venit pe lume cu doua caractere total diferite, dar care promit intru tarie.
Nu stiu daca ce m-a invatat pe mine tata ( in timp ce luam si ceva lectii de balet si pictura, ca deh… ) e legitim, dar nu era nicicum in directia intoarcerii celuilalt obraz in cazul impactului unei palme.
Cateva repere?
Sa evit cu prietenie conflictele, dar daca totusi ma pomenesc intr-unul, sa-mi suflec manecile si sa-l gestionez pana la deznodamant. L-a costat cateva drumuri la scoala, cand povata era pusa frumusel deoparte si ucenica intra-ale vietii nu statea sa ia bataie ci se apara parte in parte. Sa mai zic ceva de reactia mamei? Mai bine nu!
Sa incerc sa rezolv problemele ( da, chiar si pe acelea de matematica ) pana sa incep sa ma lamentez ca nu pot sau nu stiu.
Daca totusi ma impotmolesc pe drum, sa-mi asum limitele si sa cer ajutor, ca o neputinta de moment nu a omorat pe nimeni.
Revenind la copilele noastre, eu si tatal lor le indrumam intai sa se ridice, sa-si scuture colbul de pe genunchi si apoi sa evalueze amploarea loviturii, cautand remedii.
Sa nu fie tate e esential, sa le fie mai la indemana sa dea cu pumnul imaginar in masa decat sa-si infiga mainile in solduri, vociferand apelative care nu le fac cinste. Aaaaa… Cinstea!!! A recunoaste o greseala sau un esec, le spunem noi, e mai constructiv si mai generator de solutii pe termen lung decat a impinge praful sub covor.
Sa conduca: destinul, masina, prietenii la usa, copiii la scoala, sotii…
Sa ofere: un servetel unui inlacrimat, un umar unui doborat, un brat unui impovarat…
Sa nu se certe niciodata cu “te rog”, “multumesc”, “te iubesc”…
Sa se bucure: de sanatate, de cana cu lapte caldut, de asternutul aerisit, de soarele care le bate in geam, de privirile dragilor…
Sa incerce: gusturile noi, coafurile indraznete, destinatiile de vacanta spontane…
Sa nu accepte: jignirea, lipsa de iubire, plafonarea, ingradirea de orice fel…
Si daca totusi vor simti infrangerea sau neputinta, sa ia o pauza! Ca da, “nu lasa pe maine ce poti face azi”, dar privirea iti poate fi mai limpede daca te detasezi si reevaluezi situatia cu mintea odihnita.
Este doar o lista deschisa. Nu degeaba meseria de parinte presupune scoli inalte de pedagogie sufleteasca si resurse nelimitate de rabdare si afectiune.
