E frumos sa-ti fie dor atunci cand e o forma de alint de genul: “lasa-l, draga, sa stea cateva zile si fara tine, sa vezi ce dor il apuca”, faza la care nu il apuca numai pe el, ci te loveste si pe tine de nu te vezi. Sau cand ti-e dor de stat la o vorba cu cea mai buna prietena, sau de mancarea bunicii si o regasesti intr-o mireasma aparuta parca de nicaieri.
Mie mi-e dor de tata! Si e dorul acela de cursa lunga, de nestavilit, acela care, vrei-nu vrei, te invata sa traiesti cu el si devine parte din tine. Ma inghesuie de 24 de ani , uneori am impresia ca nu lasa aerul sa intre, alteori se retrage aparent, perfid, doar pentru a-si intari forta.
Tata traieste insa cu putere in amintirile mele. Il regasesc la tot pasul: in pasiunea mea pentru muzica si dans, in firea mea temperamentala care arde pentru un moment fara a lasa loc ranchiunei, in hotararea si incapatanarea care se invesc cand imi apar convingerile, in cheful nebun de a cutreiera lumea in lung si-n lat.
Ii revad zambetul in fotografiile copilariei mele si incerc sa-i caut vocea jucausa in pagini din trecut. Incerc sa mi-l imaginez bunic: cu siguranta ar fi fost neobosit in a le indeplini dorintele, s-ar fi pus la mintea lor, ar fi fost invins de jocurile lor inocente, le-ar fi invatat, asa cum a facut-o cu mine, legea tariei de caracter, acela construit pe bun simt si altruism.
Ma duc inapoi cu anii si il am in minte usor incruntat: tocmai a fost chemat la scoala de profa de romana. Il vad brusc relaxat cand afla motivul si incrancenat ca un vultur cand incearca sa-i explice doamnei ca prefera un copil cu imaginatie in locul unuia automatizat, care sa recite comentariile ca un disc de vinil.
Pentru ca asa era tata: optimistul total, exuberantul absolut, cel care intindea perechi de maini nevazute celor aflati in nevoie, domnul care isi asorta butonii la camasa scrobita si pantalonii cu “dunga” sau jucausul care aduna copiii in jurul lui in fata blocului pentru o partida de… orice.
Mai intorc o fila si tot intr-o felie de amintire este o dimineata de duminica. Ne trezeste, pe mine si pe mama, cu micul dejun pregatit si cafeaua aburinda. Poate de aceea a ramas pentru mine momentul ritualic, unicul care ma monteaza pentru tot restul zilei. Zambesc conspirativ cand fetele mele primesc de la tatal lor priviri pline de lumina si apelative incarcate de caldura sufleteasca. Eu stiu cel mai bine cum se simt atunci, pentru ca am fost acolo.
Momentul in care am aflat ca… nu mai e mi-a aratat pana acum ca rau mai mare nu exista si ca orice poate fi depasit, corijat, iertat, uitat, invins.
Raman cu dorul, cu iubirea ce i-o port peste ani si reusesc chiar sa zambesc cand le povestesc nepoatelor lui episoade scrise impreuna, intr-o incercare repetata de a-l aduce aproape.
