Aventura asta cu instinctul a inceput pe cand puricele se potcovea cu…stiti povestea! In timp ce mama ma cataloga drept impulsiva, eu faceam pasi numarati in alta directie daca din primul moment nu aveam nimic in comun cu persoana din fata mea. Copil fiind, ii evitam inocent pe cei care nu marsau in aceleasi jocuri.
Mai tarziu, tanara si nelinistita, eram amenintata cu ramanerea de “fata batrana”. In zadar ii povesteam cum ca exista un ceva care nu numai ca nu ma impinge in bratele unui el, ba mai mult, ceva-ul ala nu ma lasa nici sa mai beau o a doua cafea alaturi de respectivul.
Cunoscandu-l pe EL, a venit si o doza de intelepciune: cum ca sa incerc sa dau oamenilor si alte sanse, sa arat toleranta, deschidere si chiar o nota fina de diplomatie. Vorbim de profesional si relatii umane in general, ca sa fie clar.
Si el, instinctul, a trecut sa cante la vioara a doua. Si am dat cu fruntea in toate. Ca desi el, sarmanul, ma impungea timid, ea, ratiunea voia sa triumfe. Astfel incat, mai devreme sau mai tarziu, imi demonstra ca a-l asculta pe el, instinctul, este alegerea cea mai potrivita pentru mine.
Acum facem echipa buna din nou: eu ii promit sa il folosesc sustinut, el imi promite sa nu-mi insele asteptarile.
Pana acum a functionat asa, ramane de vazut si facut. Sper sa deschidem multe usi impreuna. Cheia este la mine.
